The Last of Us 2, când jocurile ating perfecțiunea stării emoționale

Nu înseamnă că dacă am casa plină de Super Mario și de arcade games am rămas în copilărie, că m-am blocat fix pe momentul acelor vremuri și nu mai pot aprecia titlurile tehnologice și nu evoluez. De ce încep așa?

*The Last of Us Part II este un joc interzis minorilor, iar acest text conține trivialități

Pentru că recenziile de la The Last of Us Part II au venit cu un tsunami de jigniri, de critici primitive, de la niște copii virgini, care se masturbează pe lesbian porn, dar se atacă pentru că Ellie, personajul principal, este lesbiană, sau că un copil de 13 ani nu înțelege de ce unii-i zic Lilly, dar el vrea să i se spună Lev, ori că Abby e așa de musculoasă și are țâțe mici.

nu-ți convine, nu citi, nu vrei să vezi, nu te uita!

Cam aici se oprește mentalitatea primitivă, e adânc înrădăcinată în toate popoarele, mai puțin în Orientul Îndepărtat, unde termenul de “futanari” este super intens cultivat în cultura manga și anime. Și nu deranjează pe nimeni. Și răspunsul educațional e simplu: Bă, nu-ți convine, nu citi, nu vrei să vezi, nu te uita!

Doar că The Last of Us atinge cam 1% din poveste subiectul considerat tabu, sexualitatea, n-are nicio replică deranjantă, ci se axează pe o poveste de aproape 30 de ore, 28 și 40 de minute, în cazul meu, despre INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ.

The Last of Us este despre instinctul de supraviețuire, despre dorința de a fi lângă cineva și atunci când îți înfige vreun dezaxat religios un cuțit în cap sau te mușcă un om infectat cu sporii ciupercilor Cordyceps. E o poveste despre definiția răzbunării, cu două personaje antagonice, care urmăresc același lucru. Ellie este fantastică, incredibilă și oricât de mult decade și-și pierde echilibrul emoțional din cauza setei de răzbunare, tot o prefer în dauna lui Abby.

Recunosc că la scena finală devenisem Ellie, mă pusesem în pielea personajului, mă transformasem atât de puternic, încât n-aș fi avut nicio remușcare dacă-i îngropam de vii pe toți, plus un românesc: futu-vă muma-n cur de oameni nenorociți!

Căci despre asta e vorba, despre decădere, despre omul care devine fiară în fața instinctului de supraviețuire extremă, să nu credeți că e ca în Colț Alb sau Dragoste de Viață, unde i-ai da câinelui ultimul pesmet, ca tu să mori de foame. Omul e o bestie, de cele mai multe ori needucată, și-n momentele dificile îi vezi chipul de jivină cu pene.

Nu vă vorbesc despre acțiune, despre gameplay, nu vă dau spoilere, eu sunt doar un băiat care se joacă la 40 de ani, care se va juca și la 70-80, dacă sănătatea îmi va permite, nu-s specialist, doar pasionat.

Și da, The Last of Us Part II are totul, nu înțeleg ce ți-ar trebui de la un joc? Să te masturbeze, să îți gătească, să îți spele vasele? Vrei să atingi eliberarea, să practici isihasmul și să ai revelații creștine jucându-te?

Jocul ăsta e perfect, te trece prin toate stările, de la claustrofobie la acrofobie, de la bătăi accelerate ale inimii la oprirea respirației, te copleșește de-a dreptul.

Apoi, dacă îți înțelegi viața prin muzică și apreciezi și conștientizezi că sunetele unui instrument cu coarde ciupite nu sunt despre fericire, ci au un zgomot trist, care plânge, posibil să fii ca mine. Adică să plângi când se termină The Last of Us Part II, să te uiți într-un ecran și să nu înțelegi de ce îți curg lacrimile, să ți se umfle ochii de plâns, pentru că ultima ta legătură cu un personaj se făcea fix prin acel zgomot scos de coardele ciupite.

când un joc te face să plângi, să știi că e perfect, empatizează cu inteligența emoțională

Da, finalul este foarte trist, nu are nimic dulce-amărui, doar o tristețe vehementă care te apasă. Și n-aș mai vrea Part III, pentru că și acum 7 ani am plâns la fel, la primul joc! Deci, când un joc te face să plângi, să știi că e perfect, empatizează cu inteligența emoțională.

Dacă ești retardat sau copil tembel, joacă-te Fortnite, Minecraft și uită-te la lesbian porn, nu citi ce am scris! Rămâi în epoca ta primitivă și uită-te pe YouTube la agresorii sexuali, ciolo, colo sau polo!

Pentru mine, The Last of Us Part II este cel mai bun joc și cred că a ridicat atât de mult standardul emoțional, încât mi-ar fi greu să găsesc o producție cinematografică, un serial, care să mă facă să simt la fel.

Author: razvanx

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *